Moarte în alb
Cu furie te-ai
răzbunat pe bieţii pomi,
Şi pe pământ, dar si
pe ceruri.
Aşa, mireasă-a morţii
şi pe mine să m-adormi,
Să te visez în
somnu’-mi pururi.
Căci din văzduh te
naşti, şi-ajungi tot in adâncuri,
Tristă, şi tu, Albă
Crăiasă.
Deşi temută printre
noi de peste veacuri,
Eu te urmez în
veşnicia-necăcioasă.
Şi chiar de întuneric
negru se revarsă,
Tu luminezi poteci ce
duc spre moarte.
Decât să trec prin
lume doar ca o umbră ştearsă,
Mai bine le urmez şi
eu…- cât mai departe.
